Mircea Lucescu nu este doar un nume din fotbalul românesc, ci un simbol al performanței, al longevității și al pasiunii pentru sport. Vestea că se află într-o stare gravă, internat la terapie intensivă, ar trebui să ne adune în jurul unui gând comun: compasiunea. Și totuși, realitatea arată altfel.
După cum s-a aflat din mass-media, starea de sănătate a antrenorului este critică. În astfel de momente, când viața atârnă de un fir subțire, orice om, indiferent de simpatii sau antipatii, ar merita un minim de decență: o rugăciune, un gând bun, o tăcere respectuoasă. Numai Dumnezeu știe ce șanse mai are, iar tocmai de aceea, urarea firească este una simplă și profund umană: sănătate și putere de a trece peste această încercare.
Cu atât mai șocantă este reacția unei părți din spațiul public. Sub articolele dedicate stării sale, au apărut comentarii care nu doar că ignoră suferința, dar o batjocoresc. Ironii, cinism, chiar dorințe de moarte — toate acestea rostite cu o ușurință tulburătoare.
M-am întrebat, citind aceste rânduri, cum este posibil ca oameni obișnuiți să ajungă la un asemenea nivel de înstrăinare. Cum poate cineva să își piardă empatia într-atât încât să lovească, verbal, un om aflat între viață și moarte? Și mai ales: cum ar reacționa aceiași comentatori dacă, în locul lui Mircea Lucescu, s-ar afla propriul tată, mama, soția sau copilul lor?
Iată câteva dintre reacțiile care au circulat în mediul online:
„Jan Diaconu – bine că a apucat să ne califice la Mondiale ! Să aibă grijă de sănătate, să se facă bine, că federația îl așteaptă cu un post de manager al echipelor naționale! multă sănătate!”
„D.B. Cooper – solicit de urgență să i se vireze în cont prima pentru calificare, cu tactica făcută de el se putea câștiga și Cupa Mondială deci este normal să fie plătit”
„Lincan Dragoș – Dumnezeu să-l ierte”
„Iordache Mihai-Cătălin – Mai scăpăm și de mumiile astea securiste… mai îl avem pe Burleanu și scăpăm fotbalul românesc de securiști”
„Mihăiță Mihai – Așa se întâmplă când nu te mai saturi… de bani!”
„Nicolae Liviu Crăciun – Muribundul, ahtiatul după bani…”
Aceste cuvinte nu spun nimic despre cel aflat în suferință. Ele spun însă totul despre cei care le rostesc.
Spațiul virtual a devenit, din păcate, un loc în care responsabilitatea dispare, iar masca anonimatului scoate la iveală cele mai întunecate colțuri ale firii umane. Este ușor să judeci, să ironizezi sau să condamni, mai ales când nu ești tu cel încercat. Dar tocmai aici se vede măsura unui om: în capacitatea de a rămâne uman atunci când altul suferă.
Nu trebuie să-l fi admirat pe Mircea Lucescu, nu trebuie să-i fi fost susținător. Este suficient să fii om.
Poate că, dincolo de toate performanțele și controversele unei vieți publice, astfel de momente ar trebui să ne amintească un lucru esențial: în fața bolii și a morții, suntem cu toții egali. Și dacă nu putem spune un cuvânt bun, atunci măcar să avem înțelepciunea de a tăcea.
Pentru că, uneori, tăcerea este ultima formă de respect.
