n data de 20 februarie 2024 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea scriitorului Eugen Barbu. Romancier, nuvelist, dramaturg, scenograf, gazetar prolific, traducător, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc. Membru corespondent al Academiei Române, membru supleant al CC al PCR, deputat în Marea Adunare Națională.
S-a implicat în atacuri verbale, deseori având un ton „obscen”, împotriva intelectualilor care au fugit din România comunistă și a scriitorilor critici față de regimul comunist. În 1963, Eugen Barbu a fost numit la conducerea revistei Luceafărul, timp în care au fost atacați în revistă mai toți scriitorii relevanți de atunci. A înființat cenaclul Nicolae Labiș (1963), în care au debutat majoritatea poeților generației ”60.
A scris romanele Groapa, Șoseaua Nordului, Săptămâna nebunilor, Princepele (foarte disputat, ca fiind plagiat, Ianus (publicat postum). A tradus opere ale unor scriitori precum Panait Istrati, Dostoievski, Thomas Mann, Faulkner. A lăsat și un Jurnal. A fost căsătorit cu actrița Marga Barbu pentru care a creat, în calitate de scenarist, seria filmelor cu haiducii lui Mărgelatu, în care aceasta juca alături de Florin Piersic.
A înființat revista Săptămâna, unde avea o rubrică, ,,La judecata de apoi a poeților”. Ins avid de putere, revanșard, se va preta, în paginile revistei, la execuții literare și politice. În spatele revistei „Săptămâna” se afla Securitatea. A fi subiectul criticilor respectivei reviste putea să ruineze viitorul unui tânăr scriitor
A fost laureat al premiului Herder. A primit Premiul Ion Creangă al Academiei Române (1969) și Premiul Uniunii Scriitorilor (1975).
Imediat după 1990, denunțat drept „cel mai mare gangster” literar din perioada ceaușistă, „terorist cultural”, a fost exclus din Uniunea Scriitorilor, dispărînd apoi fizic destul de repede, în 1993, nu înainte de a fonda publicația România Mare și a cofonda, împreună cu Corneliu Vadim Tudor, partidul naționalist cu același nume.
Pe 20 februarie, la centenarul său, a fost tăcere aproape totală în lumea literară și a presei românești. De ce aproape totală? Deoarece, surpriză, taman revista Dilema Veche i-a dedicat un dosar, „Eugen Barbu – centenar”. În care, pe lângă petele negre din biografia și caracterul omului Eugen Barbu, a analizat și opera literară de valoare indiscutabilă a scriitorului Eugen Barbu, locul său în literatura postbelică și în cea românească, în general. Și au fost câteva articole nu elogioase, dar favorabile scriitorului, situat între cei mai talentați prozatori români postbelici.
Ce a urmat? Un adevărat taifun abătut asupra lui Andrei Pleșu de către breasla scriitorimii. Cum de a fost posibil ca tocmai o revistă de o asemenea orientare și ținută să readucă în memoria cititorilor o persoană care a fost „patibulo digno” (demn de spânzurătoare)? Sărmanul Pleșu s-a scuzat, aruncând responsabilitatea asupra redactorului-șef, Sever Voinescu, căruia i-a acordat autonomie totală în ceea ce privește conținutul editorial.
A ieșit apoi Sever Voinescu să-și pună cenușă în cap, prezentându-și scuzele. „Prima pagină a revistei este o eroare editorială pe care ne-o asumăm, iar eu, ca redactor-șef, mi-o asum cel dintâi și în cea mai mare măsură. Intenția noastră a fost să ne folosim de faptul că au trecut o sută de ani de la nașterea lui Eugen Barbu și să repunem în discuție una dintre cele mai importante teme pentru cultura noastră de azi: raportul dintre ceea ce se numește îndeobște „talentul literar” al unui scriitor și caracterul său, opțiunile sale, acțiunile sale din timpul vieții”, a scris el în numărul următor.
Acum, vreau să vă întreb: ce ar trebui să facem, să-i scoatem din istoria literaturii române pe prozatorii, poeții, dramaturgii care au avut o relație toxică cu puterea comunist-totalitaristă, să-i aruncăm în uitare sau să facem distincție între om și operă ? Ca în timp ce dezavuăm partea întunecată a omului, al cărui exemplu nu trebuie urmat, să ne bucură totuși de creațiile lui valoroase?
Ar putea fi aruncați în uitare scriitori sau poeți precum Eugen Barbu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, George Călinescu, Zaharia Stancu, George Ivașcu și atâția alții? Le-ar putea fi retrase operele din circuitul cultural? Recunoașterea valorii operei înseamnă implicit legitimarea slăbiciunilor umane? Întreb.
Nu cumva ceea ce au făcut cei menționați la timpul lor fac chiar astăzi scriitori și poeți care au aderat la noile ideologii, acceptabile doar fiindcă vin dinspre Occident? Nu înseamnă tot ideologizarea culturii, când sunt promovați pe aceste criterii, nicidecum valorice ci bzate pe orientare ideologică? Și sunt damnați cei care se opun unor asemenea ideologii? Nu se repetă scenariul?
Se poate ridica problema și în ceea ce privește valorile profesionale consacrate din alte domenii, personalități ale științei, de exemplu, care au avut contribuții uriașe la tezaurul de cunoaștere al poporului român.
Angelo Davidescu
