Asta auzi frecvent ieșind din gura/ tastatura unor ,,creștini”. Ei sunt luptători, apărători necruțători ai dogmelor și simbolurilor creștine. Cred, sărmanii, că dogmele sunt mai importante, mai presus de aproapele. N-au înțeles că Legea/ dogma a fost făcută pentru om, să-l protejeze, să-l ajute să crească în sfințenie și asemănare cu Dumnezeu și nu omul a fost făcut pentru Lege.
„Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6, 15). Iisus nu se joacă cu vorbele.
„Iar dacă noi nu ne vom căi pentru păcatul judecării, adică nu ne vom opri să-i judecăm pe cei de aproape, negreșit vom ajunge să suferim fără mângâiere tot felul de necazuri și întotdeauna ne vom afla sub osânda lui Dumnezeu, și aici, și în viața viitoare.” (Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev) Făcătorul de minuni din Sofia, Predici, Editura Adormirea Maicii Domnului, București, 2007, p. 161)
Aici, înțelesul verbului „a judeca” nu se referă la a evalua faptele și consecințele lor săvârșite de către aproapele în raport cu legea morală. Asta trebuie făcută, răul nu trebuie ascuns sau scuzat. Atât pentru binele celui care l-a comis cât și pentru comunitatea în care trăiește, pentru a nu fi confundat cu binele.
A nu judeca, în context creștin, se referă la a nu te pronunța tu asupra motivației intime pentru care cineva face un rău sau nu face un bine. Ca și când îi cunoști gândurile, inima.
Deuteronomul 29:29 „Cele ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar cele descoperite sunt ale noastre și ale fiilor noștri pe veci, ca să plinim toate cuvintele Legii acesteia în veci.”
Eclesiastul 12:14 „Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele.”
Iacov 4: 11-12 ,,Nu vă vorbiți de rău unul pe altul, fraților. (…) Unul este Dătătorul Legii și Judecătorul: Cel ce poate să mântuiască și piardă. Iar tu cine ești de judeci pe apoapele tău?”
R: Doar un creștin închipuit. Care e gata să scoată sabia pentru a apăra credința creștină – unii au aprins și ruguri pentru asta – dar n-are nicio simpatie/empatie pentru semeni. Fiindcă n-a înțeles esența creștinismului.
Romani 12: 19-21 „Nu vă răzbunați singuri, iubiților, ci lăsați loc mâniei lui Dumnezeu, căci este scris: A mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul. Deci, dacă vrăjmașul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă-i este sete, dă-i să bea, căci făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui (îi vei munci conștiința prin asta, îl poți trezi la viață din răutatea lui – n.m.). Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele.
Cum e cu creștinismul? Cam greu, nu? Ceea ce spune Sf. Ap. Pavel este că orice răzbunare – răspunsul la rău cu alt rău – nu face decât să sporească răul. Toxifică mediul social, relațiile interumane. „Poți să-ți dai toată averea săracilor, poți să-ți dai viața pentru credință, dacă n-ai dragoste, nu ești nimic.” Ceva ești, un fanatic.
Creștinismul nu este o religie ca toate altele, este religia în care mântuirea vine doar prin iertare divină spre iertarea aproapelui și este împlinită doar în dragostea față de Dumnezeu și față de semeni. Restul e gargară. Și la asta ne pricepem noi cel mai bine. Să judecăm gândurile și motivațiile inimii cuiva și să rostim condamnări.
De ce sunt nefericiți cei mai mulți oameni? Fiindcă nu uită și nu iartă. Calitatea gândurilor și sentimentelor față de alții ne fac mai sănătoși sau creează mediul propice pentru apariția bolilor.
