Există un loc unde ura nu mai are rușine, unde prostia nu mai are frână și unde violența nu mai e metaforă, ci dorință exprimată în cuvinte crude. Se numește Facebook.
Acolo, în spatele unor poze de profil cuminți și a unor nume aparent respectabile, se dezlănțuie zilnic o lume care, dacă ar căpăta trup, ar îngrozi. Nu mai vorbim de simple opinii diferite – acelea ar fi, de fapt, semnul unei societăți sănătoase. Vorbim despre oameni care îți doresc moartea pentru o idee. Pentru o părere. Pentru un cuvânt.
Nu e o figură de stil. „Să mori!”, „Ar trebui împușcat!”, „Meritați să fiți exterminați!” – astfel de propoziții nu mai sunt excepții, ci aproape reflexe. Ele apar firesc, ca o respirație urât mirositoare a unei mulțimi care nu mai gândește, ci reacționează. O mulțime fără chip, dar cu dinți.
Și mai tulburător este că, de multe ori, aceste izbucniri vin din partea unor oameni care nu stăpânesc nici măcar instrumentul de bază al gândirii: limba. Greșeli gramaticale grave, dezacorduri, cuvinte schimonosite – toate sunt semnele unei lipse de educație care nu mai e doar o problemă culturală, ci devine una morală. Pentru că, în lipsa înțelegerii, apare instinctul. Iar instinctul, netrecut prin filtrul rațiunii, este adesea violent.
E suficient să citești câteva zeci de comentarii la un subiect sensibil ca să înțelegi că nu ești într-un spațiu al dialogului, ci într-o adunare periculoasă. Una în care, dacă ai avea ghinionul să te afli fizic, nu doar virtual, ai putea fi linșat.
Imaginează-ți că acei oameni ar fi adunați într-o piață. Că nu mai există ecrane, ci doar priviri, mâini, respirații. Că nu mai există tastatură, ci doar reacție directă. Cât ar dura până când cineva ar arunca prima piatră?
Paralela nu este deloc forțată. Este, de fapt, literară și istorică în același timp. În romanul Răscoala, al lui Liviu Rebreanu, personajul colectiv – mulțimea – devine o forță oarbă. Nu mai există individ, nu mai există responsabilitate personală. Există doar o masă care se mișcă, care urlă, care distruge. O energie brută, fără discernământ.
Exact asta vedem și astăzi, doar că mediul s-a mutat din sat în online. Mulțimea nu mai poartă furci și topoare, ci tastaturi. Dar mecanismul e același: anonimatul relativ, contagiunea emoțională, pierderea identității individuale în favoarea instinctului de haită.
În astfel de condiții, curajul de a avea o opinie devine un act riscant. Nu pentru că ai putea fi contrazis – ceea ce ar fi normal –, ci pentru că ai putea fi desființat. Nu intelectual, ci uman.
Problema nu este doar că există oameni agresivi. Problema este că această agresivitate este tolerată, uneori chiar încurajată. Că devine normă. Că devine zgomot de fond.
Iar când ura devine normalitate, societatea începe să semene tot mai mult cu acea mulțime din „Răscoala”: o forță fără minte, dar cu o putere devastatoare.
Poate că nu toți cei care scriu asemenea comentarii ar ridica mâna în realitate. Dar întrebarea rămâne neliniștitoare: câți dintre ei nu ar face-o, dacă ar simți că sunt destui?
