„Cu ocazia programului pe care l-am realizat şi prezentat la „Royal Club”, din Cotroceni, în 1992, l-am cunoscut pe marele actor de comedie, Alexandru Lulescu.
Am rămas prieteni, având o mare admiraţie şi respect faţă de el ca actor, maestrul făcând parte din generaţia de aur a comediei româneşti.
În 1999, când mi-am deschis Agenţia (Şcoala artistică), l-am cooptat în echipa de profesori şi am colaborat zece ani de zile, domnia sa fiind prezent în toate deplasările şi spectacolele Agenţiei. Preda generaţiilor de absolvenţi un curs de actorie de mare calitate.
În 2000, la o recepţie unde am fost invitat, organizată la un restaurant de lângă Primăria Capitalei (viceprimar era reputatul medic şi profesor universitar, Sorin Oprescu, care a şi participat la eveniment), m-am revăzut, după cinci ani de zile, cu fosta mea mare iubire, Mihaela Constantinescu, ex-soţia lui Mihai Constantinescu. Ne-am „reîmpăcat” şi am cooptat-o în echipa de profesori a Agenţiei. A ţinut un curs de estetică, machiaj etc. un an de zile şi a făcut parte ca membru în toate juriile la preselec-ţiile şi spectacolele Şcolii mele.
Observând cât puhoi de lume şi, în special, tineret, din toate oraşele României, se alătură proiectului meu, în primăvara lui 2001, Mihaela împreună cu tatăl unei fetiţe – cursantă la Agenţie, Francisca Florescu, el fiind Ştefan Florescu, un om cu mulţi bani, au gândit împreună, pe ascuns, să-şi înfiinţeze o agenţie şi să mă concureze, eliminându-mă de pe piaţă.
Am aflat de acest complot, dar nu ştiam cum să-i demonstrez Mihaelei că mă înşală profesional, că vrea să-mi fure ideea. Am mers la Registrul Comerţului şi am intrat pe „uşa din dos”. Am aflat un secret pe care, oficial, nu-l putea afla nimeni: mi s-au pus la dispoziţie de către o doamnă angajat, admiratoare de-ale mele, actele unei firme, în care asociaţi, 50% cu 50%, erau Mihaela Constantinescu şi Ştefan Florescu. Acelaşi obiect de activitate cu cel al Agenţiei mele, iar sediul social, la ea acasă, strada Constantin Sandu Aldea, nr. 69.
Am întrunit de urgenţă o şedinţă la semi-punctul de lucru de la Liceul „George Coşbuc” cu cei mai importanţi instructori şi, bineînţeles, am convocat-o şi pe Mihaela.
Am întrebat-o de faţă cu toata lumea dacă e adevărat că şi-a înfiinţat o agenţie. A negat cu vehemenţă. I-am dat nişte indicii cu scopul să realizeze că ştiu totul. L-a ţinut în braţe pe „nu” până la capăt. Văzând cu câtă impertinenţă şi vehemenţă neagă adevărul, m-am hotărât şi i-am spus tot: sediul social, numele firmei şi al partenerului/asociatului. A avut tupeul să mintă în continuare, să-mi explice că este o coincidenţă, că nu ştie nimic şi că, probabil, i-a furat actele casei Ştefan Florescu. Nişte inepţii!
M-a rugat să-i fac un favor, să iasă toţi instructorii din sală, să rămânem singuri, între patru ochi.
Am rămas doar noi doi. A început sa mă mângâie, să mă sărute, să mă îmbuneze. Să o cred că nu e nimic adevărat. Trucuri ieftine. Am întrerupt pe loc colaborarea.
Din staff-ul profesoral făcea parte şi colegul meu, îndrăgitul actor, Alexandru Bindea. Am avut o întâlnire la restaurantul „Herăstrău” al bunului meu prieten, Bebe Aniculăesei. A încercat cu naivitate să-i ţină partea Mihaelei, să mă convingă că nu e adevărat, că nu şi-a făcut nicio firmă. I-am demonstrat adevărul.
Peste 2-3 luni de zile am văzut reclama cu firma ei, din care făcea parte inclusiv Mihai Constantinescu. Mi-a furat mişeleşte câţiva dintre instructorii angajaţi şi şi-a deschis o agenţie concurentă, care a trăit câteva luni!
În acea perioadă în care mă sufoca cu telefoanele să-şi explice nevinovăţia, noi ne-am văzut de treabă, mergând înainte cu Agenţia.
Într-una din zile, după ce Alexandru Lulescu şi-a ţinut cursurile la Agenţia de Modelling din Craiova, am hotărât să mergem împreună la Scorniceşti, să vizităm casa lui Ceauşescu. Nu mai fusesem niciodată şi eram curios. Apoi, trebuia să ajungem la Braşov, la filiala de acolo.
Am pornit la drum, cu Lulescu şofer la volanul Daciei sale, pe o ruta ocolitoare şi uşor greoaie.
Începuse să se însereze şi mă tot suna Mihaela,
şicanându-mă cu tot felul de aberaţii. Într-o localitate, la un moment dat, s-a apropiat de noi o Dacie, care a început să ne urmărească. Ne-am speriat. Pistolul meu cu gaze era în geantă, iar geanta, în portbagaj.
Cei din maşină ne tot făceau semne să oprim. Se băgau în faţă, pe lateral, numai să oprim. Eu, în convorbire cu Mihaela.
I-am spus: „Băi, suntem urmăriţi de o maşină cu ţigani, care vrea să ne taie calea. Lasă-mă în pace cu istericalele tale!”
Nu s-a potolit şi am fost nevoit să-i închid telefonul.
Am mers cu ăia urmărindu-ne 10-12 km. Şansa noastră a fost că într-o comună am dat peste o nuntă. Am oprit lângă celelalte maşini parcate în faţa porţii, am coborât şi am intrat în curte, la nuntă, în cort. Oamenii ne-au recunoscut şi ne-au invitat la masă. Le-am povestit ce am păţit. Am rămas acolo trei sferturi de ceas. Am pornit-o din nou la drum, escortaţi de naş, împreună cu socrii şi cu câţiva invitaţi. Ne-am despărţit de ei când am realizat că nu mai suntem urmăriţi.
În 2001, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, la 3 luni de zile de la atentatele din SUA, de la Turnurile Gemene, maestrul Lulescu avea aranjat să joace la două revelioane de români, chiar în New York.
Eu am plecat în vacanţă, la invitaţia colegei mele de facultate, Mihaela Mihuţ, care locuia la New York. Invitaţia oficială a fost făcută de tatăl ei, părintele Ioan Mihuţ, şeful comunităţii româneşti din Detroit.
Am petrecut o lună de zile în America, cea mai fabuloasă ţară din lume. Am întâlnit mulţi români care s-au purtat impecabil cu noi şi ne-au plimbat peste tot. În special, familia Brad, din New York. Dar şi cea a celebrului doctor Dan Acaru. (Familia Brad locuia la cinci minute de locul unde s-au petrecut atentatele de la „Turnurile Gemene”.)
Am locuit la Mihaela, în Manhattan, iar Alexandru Lulescu, la familia Bunea, organizatoarea celor două revelioane şi proprietara unui post TV românesc.
Am ţinut neapărat să vizităm rămăşiţele de la „Turnurile Gemene”. Ca o fatalitate, am stat la o coadă imensă. Din motive de securitate, la ora 17.00 se oprea accesul vizitelor. Am ratat de trei ori vizitarea!
Şi tot ca o fatalitate, tot de trei ori am vrut să vizităm statuia „Libertăţii” şi nu am reuşit. Eram invitaţi să luăm prânzul de terţi prieteni, mese care se lungeau… cu inevitabilele şpriţuri, bineînţeles, şi aşa am ratat de trei ori şi ocazia de a prinde vaporaşul care ne ducea pe insula cu statuia „Libertăţii”. La sugestia celor de la casa de bilete, ne-am îmbarcat într-un feribot care transporta muncitorii ce locuiau pe o insulă apropiată, şi astfel am reuşit să vedem statuia de aproape.
Într-una din seri, Vasile Brad ne-a dus cu maşina să vizităm Brooklyn şi Harlem, cartierele de negri, recunoscute pentru violenţele ce se petreceau acolo. Ne-a comunicat că nu vom opri nici o secundă, vom merge cu viteză redusă, dar fără a opri, pentru a evita incidentele pe care le ştiam doar din filme.
Am rămas uimit când am văzut grupuri de negri încălzindu-se la focul făcut din cauciucuri, în bidoane de tablă. Exact ca-n filme.
Am mers, apoi, pe Broadway, invitaţi de prietenul nostru, Vasile Brad, la un cabaret, să asistăm la celebrul musical, „Opera de trei parale”, a lui Bertolt Brecht. Fascinant! 600-700 de spectatori, aşezaţi la mese de câte 8-10 persoane, ca la restaurant, servind de la specialităţi unice de somon până la şampanie, din belşug.
De Revelion, dacă tot juca Maestrul, m-am înţeles cu patronii ca, dacă tot eram acolo, să interpretez două scenete cu Lulescu şi să fac un program de muzică de petrecere. Şi uite-aşa m-am ales şi cu bani în noaptea de Revelion. Ciubucul luat de la mese, peste 3000 de dolari!
La unul din cele doua restaurante („Harmony”), după câteva zile, eu, Mihaela Mihuţ si maestrul Alexandru Lulescu ne-am întâlnit, total întâmplător, cu două soliste românce, Mona Roşoga, câştigătoarea premiului întâi la „Cerbul de aur”, ediţia 1994, şi cu regretata Laura Stoica (decedată împreună cu soțul, în 2006, într-un accident de circulaţie, gravidă fiind. Se întorceau de la un spectacol susţinut la Buzău. La acel spectacol, Laura l-a înlocuit pe Daniel Iordăcheoaie care, din anumite motive, nu a mai putut onora invitaţia.)
Am mai susţinut câteva reprezentaţii atât acolo, la „Harmony”, cât şi la „Transilvania” – restaurantul lui Vasile Bădăluţă. Am avut surpriza să ne întâlnim, într-o seară, cu marea solistă, Maria Ciobanu, soţul ei şi cu alţi artişti români.
Deşi nu aveam plănuit, l-am invitat pe Alexandru Lulescu la Detroit şi la Miami, unde ar fi trebuit să merg singur. I-am plătit biletul de avion şi mi-am asumat orice altă cheltuială.
În Detroit, am fost aşteptaţi, la aeroport, de un român, Val Cocariu, prieten foarte bun cu Ion Dolănescu şi Benone Sinulescu. Chiar Benone îmi dăduse numărul lui de telefon şi mi-l recomandase.
Am mers acasă la preotul Ioan Mihuţ. Un caracter ales, la fel ca şi distinsa lui soţie, Maria. Am vizitat biserica, oraşul. Ne-au oferit cadouri. Au insistat să ne cazeze la ei, dar Val Cocariu a vrut el să ne închirieze cameră la un hotel, „Hilton”, situat la graniţa cu Canada, pe malul unui fluviu. De partea cealaltă a apei se află orăşelul canadian Windsor. Ne-a întrebat la ce etaj să ne rezerve camera. „Cât mai sus!”, am răspuns eu. Şi ne-a plătit undeva, la etajul cincizeci şi cinci.
Detroit e un oraş oarecum muncitoresc, cu mulţi negri. Am văzut case arse, în urma unor răfuieli între negri şi albi.
Val Cocariu ne-a invitat să călătorim cu un trenuleţ suspendat, un fel de metrou, unic în lume, care înconjoară tot centrul oraşului şi care trece la o înălţime de 15-20 m faţă de sol. Ruta lui cuprinde inclusiv poate cel mai special eveniment de început de an din America, „Târgul Auto de la Detroit”(North American International Auto Show – NAIAS). Staţiile sunt construite exact unde s-a nimerit (!), la etajele scărilor de blocuri sau ale magazinelor, la piaţă etc.
Ghinionul meu a fost că, din politeţe, l-am refuzat pe Val să ne închirieze două camere, din bun-simţ, să nu cheltuie omul aiurea. Aşa că am fost nevoit să dorm, pentru patru nopţi, în aceeaşi cameră cu Alexandru Lulescu. Bineînţeles, neimaginân-du-mi ce mă va… aştepta.
În prima seară, am „participat” la un şprit cu Val, apoi am mers să dormim. Eu mi-am luat şi o sticlă cu vin în cameră. A început recitalul de sforăit al lui nea Lulu. Aveai impresia că treceau zece trenuri deodată şi, în acelaşi timp, mai cădeau şi două bombe atomice! Mi-am propus să beau repede sticla de vin şi să adorm, că poate nu mai aud. Nicio şansă!
Am coborât la restaurantul hotelului şi am comandat trei sticle cu vin şi apă minerală. Asta a fost raţia mea pe o noapte, să încerc să pot dormi. Cu toate acestea, oricum îl auzeam şi în vis, sforăind!
În prima seară am jucat bowling, tenis de masă şi biliard în subsolul vilei lui Val. Ni s-a făcut foame. Ne-a întrebat ce dorim să mâncăm. Eu, foarte glumeţ de felul meu, am replicat: „Ce-o fi, icre negre, icre roşii, somon…” Val a deschis uşa frigiderului: „Luaţi ce vreţi! Am şi icre negre, şi icre roşii, şi somon, tot ce poftiţi!”
Reîntorşi la New York, am fost invitaţi de către colega noastră, Mihaela Mihuţ, la sala de fitness a celebrului român Radu Teodorescu – cunoscut ca şi antrenorul vedetelor de la Hollywood. Acolo ne-am întâlnit cu două modele românce, aflate în top şi care aveau contract la New York: Alina Puşcaş şi… Valentina Pelinel, actuala soţie a lui Cristi Borcea.
Românii se chinuiau ani de zile să-şi procure o viză pentru America sau pentru Canada, însă majoritatea nu avea nicio şansă.
Pe când ne aflam în New York, eu l-am contactat pe consulul României din perioada aceea şi l-am rugat să ne ajute cu viza pentru Canada. I-am lăsat paşapoartele la Consulat şi a doua zi aveam viză de Canada!
Şi am stat în Canada… 10 ore! A venit Val Cocariu la hotel şi ne-a zis: „Aţi luat vize de Canada, eh, atunci hai să vă duc în Canada!”
Am traversat cu maşina lui tunelul construit pe sub fluviul Detroit River, şi, uite aşa, am ajuns pe negândite în oraşul Windsor, în Canada. L-am vizitat la intrare, am făcut ceva cumpărături.
Val ne-a invitat la masă, la cazino. Ne-a dăruit fiecăruia câte 300 de dolari, să jucăm: „Nu contează dacă nu câştigaţi, e cadou din partea mea!”
Nefiind împătimiţi, din contră, novici, am jucat câteva zeci de dolari şi ne-am văzut de treabă!
(Când am zburat cu avionul de la New York la Detroit – persista psihoza aceea după atentate – la terminalul unde urma să ne îmbarcăm, s-a întâmplat ceva ciudat şi totodată înfricoşător: forţele antitero au tras cu mitraliera şi s-a strigat: „La pământ! La pământ! Culcat!” În câteva secunde, pasagerii, personalul de la îmbarcare şi toată suflarea existentă acolo ne-am conformat, trântindu-ne cu toţii pe jos.)
Am poposit trei zile în Detroit, arzând de nerăbdare să ajungem la Miami. Dintre cele trei oraşe turistice celebre, Los Angeles, Las Vegas şi Miami, am ales Miami, dar nu întâmplător. Îmi rămăsese în minte, încă de când eram copil, o scenă din absoluta comedie, „Nea Marin, miliardar”, cu Amza Pellea, când una dintre cele doua bande de tâlhari, cea condusă de inegalabilul Jean Constantin, după ce urma să înhaţe milionul de dolari, recompensă de la miliardarul american, le-a zis celorlalţi membri ai bandei: „Înhaţăm valiza cu dolari, ne suim în primul avion şi nu ne oprim decât la Miami!”
La Miami, tot prin bunăvoinţa lui Benone Sinulescu, am obţinut numărul de telefon al şefului comunităţii din Hollywood’s Beach, domnul Mătasă. Deţinea o făbricuţă de dispozitive dentare. Ne-a invitat să stăm la el în vilă, undeva, pe o stradă principală, care ducea spre plajă. Ne-a dus acasă şi ne-a zis: „Asta e casa noastră, vă alegeţi fiecare ce cameră doriţi! Faceţi ce vreţi când vreţi, aveţi totul la dispoziţie, ăsta e frigiderul din care vă serviţi când vreţi, astea sunt cheile!”
Mi-am ales o cameră cât mai departe de cea a lui nea Lulu, să nu păţesc ca la Detroit!!!
Am mai cunoscut încă un român, foarte hâtru, John Băleanu, patron de restaurant românesc. La localul său, am jucat câteva scenete cu maestrul Alexandru Lulescu. Toate seratele erau organizate cu sprijinul domnului Mătasă. Şi uite-aşa am câştigat şi noi câte circa 2000 de dolari de fiecare. Pe timpul zilei şi el ne lăsa cheile de la apartamentul lui. Toate blocurile erau prevăzute cu piscină. Frigiderul, plin cu orice fel de mâncare şi orice fel de băutură scumpă.
Ne-a plimbat cu maşina lui prin fabulosul Miami. Ne-a explicat că nicio clădire şi niciun hotel nu seamănă între ele din punct de vedere arhitectural. Aşa este conceput oraşul.
În prima seară am vizitat fabulosul Miami unde, pe o faleză, pe peretele unui night-club se află chitara lui Elvis, de dimensiuni gigantice.
Am vizitat Insulele Milionarilor şi Insulele Stelelor.
În prima seară, când am pornit din port cu vaporaşul, era ora cinci, după-amiază. M-am întors cu spatele spre oraş, să nu observ când se înserează, dorindu-mi ca la întoarcere să admir Miami în lumini. A fost un moment de extaz!
Atât pe Insulele Milionarilor, cât şi pe cele ale Stelelor, toţi aveau la „poartă” câte un iaht mai mare sau mai mic, exact cum aveau oamenii la noi Dacii, la bloc.
Şi unii, şi alţii folosesc iahturile pentru vacanţă, câteva zile pe an.
Domnul Jhon Băleanu era şi puţin mai mult… gagicar. Ne-a dus la un club cu stripteuse. Poloneze, cehoaice, unguroaice, printre alte naţii. Ţin minte că s-au aşezat două la mine în poală. Au început să-şi frece sânii de mine, să mă sărute, să mă mângâie… Existau şi separeuri unde puteai să te retragi… Au început să mă întrebe ce sunt, italian, francez, englez… În final, le-am zis că sunt din România. S-au ridicat şi au tulit-o de lângă mine!!!
Pe vremea aceea, aveam angajaţi peste o sută de instructori la Agenţie, fete şi băieţi şi cumpărasem câte un cadou pentru fiecare: tricouri, desuuri, brelocuri, magneţi de lipit pe frigider, bluze etc., din centrul New York-ului. Când am fost cu Mihaela Mihuţ să vizităm cartierul chinezesc, am realizat că tot ce cumpărasem de firmă din centrul New York-ului le-am găsit aici la un sfert de preţ.
Mă întrebam ce să le iau şi din Miami. Mă plimbam pe plajă cu Jhon Băleanu şi nea Lulu. Până să mergem la masă, mi-a venit o idee. Mi-era imposibil să le cumpăr ceva, totul era exagerat de scump. Un tricou ajungea şi la 300 de dolari! Mi-am zis: „Ştiu ce să le iau!”, şi am încărcat în rucsac vreo 10-12 kg de nisip de pe plaja din Miami.
Într-una din zile, la vilă, am mers la o librărie şi am cumpărat nişte pliculeţe din plastic. Pe câte o bucăţică de coală am scris, la calculator, numele fetelor şi ale băieţilor, cu următorul mesaj: „Cadou din partea mea, nisip de pe plaja din Miami, unde vă doresc să ajungeţi şi voi!” Circa 120 de pliculeţe cu nisip si cu această dedicaţie nominală, pe care le-am aşezat într-o valiză mare.
Ne-am întors cu avionul de la Miami la New York. La îmbarcare, am dat geamantanul spre verificare, pentru cală. În câteva secunde, cinşpe luptători antitero, cu cagule, cu mitraliere, cu câini lupi, m-au înconjurat! Când valiza a trecut prin filtru, ei au crezut ca în pliculeţe sunt droguri.
M-au invitat într-o sală de protocol. M-au întrebat ce am deosebit în geamantan. Le-am răspuns inocent: „Nimic special!” M-au pus să-l deschid.
Un ofiţer a scormonit geamantanul şi a înşirat toate pliculeţele cu nisip pe jos. După ce a frecat nisipul între degete, m-a întrebat: „Ce e asta?” „Păi, nu vedeţi? Nisip!”, am răspuns. „De unde sunteţi?”, a continuat el. Eu: „Din Romania.” „Nisip?!!”,
s-a mirat ofiţerul. „Da!”, l-am asigurat. „Ce faceţi cu nisipul?”, m-a întrebat nedumerit. I-am răspuns sincer: „Îl duc cadou la nişte prieteni în România!” El, în continuare, perplex: „Păi, în România nu aveţi plajă cu nisip?!” „Ba da, avem multe!”, m-am arătat eu mândru. Nu-i venea să creadă: „Şi duceţi nisip cadou în România…” Eu, foarte convingător: „Da!” S-a uitat în ochii mei ca la un nebun, s-a închinat de vreo trei-patru ori, şi-a luat trupa şi s-a dus…” (Costin Mărculescu)
