Într-o țară în care spitalele încă mai cer bani de la pacienți pentru lucruri elementare, România se pregătește să plătească aproximativ 600 de milioane de euro pentru vaccinuri pe care, în mare parte, nu le-a folosit și nici nu le mai vrea. Nu vorbim despre o investiție în sănătate, ci despre o factură uriașă pentru o serie de decizii luate prost, târziu și fără simțul realității.
Povestea începe în pandemie, când panica era generală și guvernele din toată lumea alergau după soluții. Uniunea Europeană a negociat la comun contracte cu giganți farmaceutici precum Pfizer, promițând cantități uriașe pentru a-și asigura accesul rapid la vaccinuri. Era, până la un punct, o mișcare logică: mai bine prea mult decât prea puțin. Doar că această logică a devenit rapid o scuză pentru exagerări greu de justificat.
România, prin reprezentanții săi, a acceptat fără să clipească volume care nu aveau nicio legătură cu realitatea din teren. Cu o populație eligibilă de aproximativ 10 milioane de oameni și cu o reticență evidentă față de vaccinare, statul român a comandat peste 90 de milioane de doze. De aproape nouă ori mai mult decât ar fi fost necesar pentru o schemă completă, chiar și cu rapeluri. A fost o decizie care nu mai poate fi pusă doar pe seama „incertitudinii”. A fost, pur și simplu, lipsă de măsură.
Și mai grav este că aceste comenzi nu au fost făcute doar în plin haos, în 2020, când nimeni nu știa încotro se îndreaptă pandemia. Grosul angajamentelor a venit în 2021, când deja devenise clar că interesul populației scade, că valurile pandemice se temperează și că nu vom avea o vaccinare masivă, de tip occidental. Cu toate acestea, România a continuat să semneze, să accepte, să bifeze cantități pe hârtie, de parcă ar fi avut o populație disciplinată și dornică să se vaccineze în masă.
Rezultatul? Aproximativ 17 milioane de doze utilizate și zeci de milioane rămase fără întrebuințare. Unele au fost donate, altele vândute pe nimic, iar restul… au expirat sau urmează să fie plătite fără să fi ajuns vreodată în brațul unui pacient. Iar când, în cele din urmă, România a spus „stop” și a refuzat să mai primească tranșele restante, era deja prea târziu. Contractele erau semnate, obligațiile asumate, iar Pfizer nu este genul de partener care să uite sau să ierte.
Decizia instanței din Belgia, care obligă România la plata a sute de milioane de euro, nu este o surpriză. Este consecința firească a unor contracte prost negociate și a unei lipse totale de adaptare la realitate. Nu pandemia ne-a adus aici, ci modul în care am gestionat-o.
Întrebarea care rămâne nu este dacă aveam nevoie de vaccinuri sau nu. Întrebarea reală este de ce am cumpărat atât de multe, atât de târziu și fără nicio strategie de ieșire. Cine a evaluat necesarul? Cine a decis cantitățile? Cine și-a asumat faptul că România va ajunge să plătească pentru produse pe care nu le mai folosește?
Pentru că aici nu mai vorbim despre o eroare colectivă, inevitabilă într-o criză globală. Vorbim despre decizii punctuale, luate de oameni concreți, în funcții publice, cu responsabilitate directă. Iar acești oameni, până în acest moment, nu au plătit nimic. Nota a fost trimisă, ca de obicei, către contribuabil.
În mod ironic, vaccinurile care trebuiau să ne scoată din criză au devenit simbolul unei alte probleme: incapacitatea statului român de a lua decizii proporționale, ancorate în realitate. Am cumpărat ca și cum am fi fost o țară model, dar am acționat ca una care nu își cunoaște nici populația, nici limitele.
Și poate că cea mai mare problemă nu este suma în sine, oricât de mare ar fi ea. Ci faptul că, din nou, nu pare să existe niciun vinovat. Doar o factură. Una foarte scumpă.
