Când s-a pus problema aducerii operelor lui Brâncuși în România, un șoc neașteptat a zguduit lumea culturală: mari personalități și critici recunoscuți ai vremii s-au opus vehement. Deși astăzi este unanim apreciat ca un geniu al artei mondiale, la acea vreme modernismul său era privit cu neîncredere și chiar ostilitate.
Printre cei mai notabili critici și intelectuali care s-au arătat reticenți se numără scriitorul Mihail Sadoveanu, care considera că sculpturile moderne nu se potrivesc gustului românesc și nu se încadrează în tradiția artistică. George Călinescu, una dintre cele mai respectate voci critice ale vremii, nu a „simțit” geniul operei brâncușiene, considerând că impactul său nu era potrivit publicului român.
Alături de ei, mai mulți critici de artă și profesori universitari importanți, precum G. Oprescu, Henri H. Stahl și D. P. Perpessicius, au manifestat rezerve. Temeau că modernismul lui Brâncuși, cu formele sale abstracte și revoluționare, nu va fi înțeles și risca să fie respins de public. Reticența lor nu era neapărat motivată de ideologie sau de comunism, ci de dificultatea gustului tradițional de a aprecia inovația radicală.
Această opoziție a evidențiat tensiunea dintre tradiție și modernitate, dintre conservatorism și viziunea revoluționară a unui artist care avea să devină simbol al artei românești în lume. Ironia istoriei este că, deși atunci geniul lui Brâncuși nu a fost recunoscut pe deplin de marii intelectuali români, astăzi operele sale sunt mândria patrimoniului cultural național și universal.
