Toată suflarea fotbalistică românească e, chipurile, „în corzi”. S-a declanșat alarma națională: Cristiano Bergodi, antrenorul Universității Cluj, ar fi fost la un pas să-i ucidă pe Cordea și pe Muhar, „genialii” fotbaliști ai CFR-ului. Dacă nu intervenea cineva la timp, italianul ar fi trecut la măcel: banca lui Neluțu Varga, apoi, pe model apocaliptic, peluza ceferistă. Unii au simțit deja vibrațiile începutului celui de-al Treilea Război Mondial.
Hai să ne oprim.
Bă, voi sunteți nebuni?
Nu, nu aprob gestul lui Cristiano Bergodi. Un antrenor trebuie să se controleze, să fie lucid, să știe când să înghită în sec. Ar fi trebuit să aibă tăria să se abțină. N-a avut-o. Se întâmplă. Mai ales când ești înjurat de tatăl mort și de mamă, o femeie foarte în vârstă, de către un sulifric fără educație, un jeg verbal care confundă provocarea cu „șmecheria”. În astfel de momente, vezi negru în fața ochilor. Nu e o scuză. E realitatea umană, pe care ipocriții o ignoră comod.
Cordea, un puști cordit, obraznic și provocator, a fost fitilul. Genul de jucător care aruncă chibritul și apoi face pe victima. Pentru gestul lui, l-aș elimina mult mai multe etape. Din păcate, regulamentul românesc, veșnic protector cu scandalagiii utili spectacolului, permite maximum trei. Ridicol de puțin pentru mizeria declanșată.
Și aici intră în scenă marele justițiar.
Daniel Pancu, omul care urlă cel mai tare la „indisciplină” și „inadmisibil”, este ultimul care ar trebui să deschidă gura. Vorbim despre același Pancu care, nu demult, a intrat pe teren ca un apucat, în plină repriză, a sărit la arbitru și a protestat isteric, ca un om scăpat de sub control. Culmea grotescului? Cere eliminarea unui jucător pentru o intrare dură… decizie pe care arbitrul o luase deja. Un acces inutil de furie, infantil, care a „pătat” o calificare și a arătat, încă o dată, incapacitatea de autocontrol.
De la un astfel de personaj, lecțiile de morală sunt nu doar indecente, ci obscene. Pancu nu este modelul demnității, ci exemplul perfect al omului care confundă autoritatea cu țipătul și nervul cu dreptatea. Iar ipocrizia lui e cu atât mai grețoasă cu cât a fost secundul lui Bergodi la Rapid. A stat lângă el, i-a acceptat metodele, i-a strâns mâna. Acum, brusc, s-a trezit patriotul isteric: cum adică să vină un străin în țara lui și să se ia de un român?
Băi, sfântule. Băi, imaculatule. De câte ori ai luat, mă, atitudine împotriva infractorilor și criminalilor români care au speriat Europa? Atunci unde erai? Unde era indignarea ta națională? Unde era vocea tremurândă de patriotism?
Fotbalul românesc nu e scandalizat de violență. E dependent de ea. Trăiește din circ, din isterii, din sfinți falși și din derbedei protejați de regulamente moi și de discursuri ipocrite. Iar când cineva îndrăznește să spună lucrurilor pe nume, se pornește linșajul.
Nu, nu vine niciun război mondial.
Dar fotbalul românesc e, fără îndoială, într-un război deschis cu bunul-simț. Și, din păcate, îl pierde etapă de etapă, sub aplauzele celor care urlă cel mai tare despre „morală”.
