Toată România fierbe pe tema așa-ziselor aziluri ale bihoreanului Viorel Pașca. Unii îl proclamă înger, alții îl răstignesc fără să clipească. Eu cred că ambele tabere greșesc.
Într-un stat normal, înainte de aplauze sau de condamnări, există anchete, probe și hotărâri definitive. Așa este înțelept. Așa este demn. Nu poți împroșca un om cu noroi, dar nici nu-l poți ridica în slăvi câtă vreme adevărul nu a fost stabilit.
Cazul este mult prea sensibil pentru a fi judecat după emoții, titluri de presă sau filmulețe de câteva minute. Ca să-ți faci o imagine obiectivă, ar fi trebuit să stai printre acei năpăstuiți de soartă, să vezi cu ochii tăi ce se întâmpla acolo zi de zi, să cunoști oamenii, condițiile și împrejurările. Altfel, fiecare vorbește doar din bucățica de adevăr care îi convine.
Însă există un lucru de care putem fi siguri chiar acum, fără să așteptăm verdictul instanței: statul este un rahat. Și un ratat.
Cum este posibil ca spitale, ambulanțe și alte instituții ale statului să trimită ani la rând bolnavi într-un loc despre care astăzi spun că nu era autorizat? Cu ce drept? Dacă acel loc era în afara legii, de ce ai trimis oameni acolo? Dacă era atât de periculos, de ce nu l-ai închis din prima zi? Iar dacă știai de existența lui și ai preferat să închizi ochii pentru că nu aveai alte soluții, cu ce obraz vii acum să faci pe justițiarul?
Aici nu mai vorbim doar despre Viorel Pașca. Vorbim despre ipocrizia unui stat care își abandonează bolnavii, apoi îi pasează unor oameni sau unor asociații private, iar când izbucnește scandalul spală totul pe mâini și se preface că descoperă problema pentru prima dată.
Dacă Viorel Pașca a încălcat legea, să răspundă. Nimeni nu trebuie să fie mai presus de lege. Dar, în aceeași măsură, trebuie să răspundă și cei care, din birourile statului, au trimis oameni exact acolo. Pentru că fără ei, întregul mecanism n-ar fi funcționat nici măcar o zi.
Până la verdict, despre Viorel Pașca putem avea opinii. Despre stat însă avem deja certitudini. Și nu sunt deloc măgulitoare.
