Fotbalul românesc a oferit în ultimii ani un spectacol straniu: o echipă mare, cu suporteri numeroși și tradiție, care a ratat aproape un deceniu titlul de campioană. Nu din lipsă de bani, nu din lipsă de jucători, ci din cauza unei intervenții permanente a patronului în ceea ce ar trebui să fie treaba profesioniștilor.
La FCSB, Gigi Becali nu a fost doar finanțator. A fost și selecționer, și antrenor, și critic suprem. El aducea cei mai mulți jucători, el făcea echipa, el decidea schimbările. În multe cazuri, antrenorii au devenit simple figuri decorative pe bancă. Deciziile reale se luau la telefon sau la televizor.
În același timp, patronul nu s-a ferit să-și critice public propriii fotbaliști, uneori în termeni duri sau chiar jignitori. În loc să fie protejați și susținuți, jucătorii ajungeau adesea ținta unor reproșuri făcute în direct, în fața întregii țări. Pentru o echipă care aspiră la performanță, acest tip de presiune permanentă nu putea duce decât la instabilitate.
Și totuși, paradoxul a apărut. După nouă ani de secetă, FCSB a reușit să câștige două campionate la rând. Mulți au spus atunci că echipa a început, în sfârșit, să funcționeze mai mult pe criterii profesionale.
Dar fotbalul românesc nu duce lipsă de răsturnări de situație. În sezonul actual, echipa se zbate din nou în zona inferioară a clasamentului și ajunge să joace în play-out. Iar acum apare o altă soluție de avarie: finul patronului, Mirel Rădoi, ar urma să ajute echipa să câștige barajul pentru a prinde un loc în Conference League.
Dincolo de tactici și rezultate, există însă un alt aspect care ridică multe semne de întrebare: felul în care Gigi Becali invocă frecvent numele lui Dumnezeu în legătură cu rezultatele echipei.
Când FCSB pierde, spune că Dumnezeu l-a pedepsit. Când câștigă, afirmă că Dumnezeu a intervenit și a ajutat echipa. O astfel de interpretare ridică însă o problemă serioasă. Fotbalul este un sport, cu antrenori, tactici, greșeli și performanțe umane. Dumnezeu nu este antrenorul FCSB și nici arbitrul rezultatelor din Liga 1.
A-l transforma pe Dumnezeu într-un fel de partener al rezultatelor sportive este, pentru mulți credincioși, o formă de blasfemie. Credința nu este un instrument de justificare pentru victorii sau înfrângeri pe terenul de fotbal.
Întrebarea care rămâne este simplă: va reuși Gigi Becali, măcar acum, să facă un pas înapoi și să-i lase pe profesioniști să-și facă treaba?
Pentru că fotbalul adevărat începe abia atunci când patronul încetează să fie antrenor.
