Am votat, la fel ca mulți dintre prietenii mei, cu Nicușor Dan. Nu din convingere, ci dintr-un reflex de apărare: pentru ca George Simion să nu ajungă președinte.
Adevărul este că nu-mi place nici Nicușor Dan. Nu l-aș fi dorit la Palatul Cotroceni. Un matematician strălucit, dar fără anvergură politică, pe care nu l-am agreat nici ca primar general. A fost o alegere de conjunctură, nu de speranță.
Nici Călin Georgescu nu este o soluție: un discurs bombastic, plin de citate reciclate, derapaje ideologice și personaje dubioase în anturaj. Mult zgomot, puțină substanță.
România ar fi avut nevoie de un președinte care să fie Marele Avocat al societății: un mediator real între cetățean și instituții, un apărător al dreptății sociale și al interesului public.
Una dintre urgențele reale ale statului român este o lege care să facă imposibilă trucarea concursurilor pentru funcțiile publice. Atât timp cât examenele sunt aranjate pentru clienți politici, nu ajung pe post cei mai buni, iar cei numiți devin captivi partidului care i-a promovat. Nu slujesc legea, ci aranjamentul.
De aici vine paralizia instituțională: nu din lipsă de inteligență, ci dintr-o selecție viciată, în care loialitatea politică bate competența. Concursuri cu un singur candidat, interviuri reglate, examene reluate până „iese cine trebuie” – toate acestea nu sunt excepții, ci metodă.
Un stat în care funcțiile publice se câștigă prin aranjamente nu este un stat slab, ci unul capturat. Iar într-un asemenea stat, cetățeanul nu mai are drepturi, ci doar noroc – sau ghinion.
